Una dintre întrebările pe care și-o pun și cercetătorii, dar și iubitorii de câini, cei care lucrează cu ei, este dacă ei sunt capabili să discearnă care le sunt puii și care le sunt părinții. În acest sens, au fost făcute teste încă din anii ’60.

Pentru a vedea dacă puii își recunosc mamele, a fost organizat un  experiment simplu. În două țarcuri perfect identice au fost puse două femele de aceeași vârstă, mărime și rasă. Una dintre ele avea pui, cealaltă nu. 84% dintre pui s-au îndreptat fără ezitare spre mama lor.

Un al doilea experiment a fost foarte asemănător: în două țarcuri perfect identice au fost puse două grupe de pui, din care s-a extras pe rând câte unul. 64% dintre căței s-au îndreptat imediat către frații lor, ceea ce arată că s-au putut orienta, deși aveau o vârstă foarte fragedă.

Cele două experimente arată că, încă de când sunt mici, câinii au o legătură puternică atât cu frații lor cât și cu mama, una bazată probabil pe miros, deși acest lucru nu are nicio importanță, fiindcă până la urmă se dorește să se stabilească dacă ei își cunosc frații și mama, indiferent de felul în care găsesc această informație.

Experimente ceva mai complicate au avut ca scop stabilirea procentului în care câinii ajunși la maturitate își recunosc mamele, dar și invers, câte dintre mame își recunosc puii, deși aceștia au ajuns la vârsta maturității. Rezultatele au fost și în acest caz lipsite de ambiguități: 78% dintre femele au adulmecat un timp mai lung cârpele impregnate cu mirosul propriilor pui ajunși la maturitate decât pe cele impregnate cu mirosul altor câini. Rezultatul a fost aproape identic în cazul câinilor adulți care își recunosc mama, 76% dintre ei zăbovind mai mult asupra mirosului părintelui lui biologic.